Județul Vaslui este apreciat pentru bogăția și varietatea obiceiurilor de sărbătorile de iarnă, în toate localitățile, mai ales în cele rurale, interpretându-se colinde, plugușoare și teatru popular în diverse variante.
Inedite sunt jocurile de măști ce reprezintă, potrivit specialiștilor, riturile practicate de dacii liberi sau chiar obiceiuri cu rădăcini în Neolitic. Caracteristic județului Vaslui este ”Vălăretul”, care reunește jocurile de măști dintr-un sat și este organizat ca o suită populară, numită de profesorul Vasile Adăscăliței ”un alai al alailor”.
Dacă la oraș datinile s-au simplificat, o privire de ansamblu în satele din județul Vaslui, arată că ‘Vălăretul’, obicei specific zonei, nu este nici pe departe pe cale de dispariție. Tinerii așteaptă cu nerăbdare venirea sărbătorilor de iarnă, își rostuiesc costumele și își învață destoinic rolurile, pentru a duce mai departe, an de an, tradiția moștenită din străbuni.
‘La Voinești, bunăoară, timpul de desfășurare al ‘Vălăretului’ este strict Ajunul Anului Nou și prima zi a noului an, acompaniamentul muzical realizându-se prin fanfara. În urmă cu 20-30 de ani se făceau în sat două cete corespunzătoare împărțirii în clăcași și răzeși. Cele două cete făceau pregătirile în mare secret, fiecare ascundea față de cealaltă elemente surpriză în costumație și cine anume interpretează un rol sau altul. Acum se face o singură ceată, secretul păstrându-se încă în ceea ce privește interpreții rolurilor. Repetițiile încep cu trei, patru săptămâni înainte, se fac la o singură casă, fetele ajută la confecționarea măștilor, personajele vălăretului se împart în „frumoși” și „urâți”. Din prima categorie fac parte Comorașul, Anul Nou, Anul Vechi, Arnăuții’, a declarat etnograful Dan Ravaru.
Comorașul este îmbrăcat în uniformă militară cu chipiu tip Cuza. El are conducerea întregului vălăret, adună și administrează darurile bănești, rezolvă posibilele conflicte dintre membrii vălăretului sau dintre aceștia și sat. Anul Nou este îmbrăcat în „costum național” cu un coif de hârtie scris. Este ales pentru interpretarea acestui rol cel mai frumos dintre flăcăi. Anul Vechi are o costumație vetustă, un cojoc ponosit și o ghioagă.
Arnăuții au și ei „costume naționale”, plete lungi din păr de cal, căciuli negre împodobite cu hurmuz, mărgele și oglinzi într-un desen care sugerează imaginea unor flori, panglici multicolore. Pentru rolurile de arnăuți se aleg tinerii cei mai înalți și frumoși. Cealaltă categorie, a „urâților”, cuprinde caprele, moșnegii, babele, ursul, ursarul, caii, dracii sau vracii, harapii, negustorii, căldărarii. Caprele mai multe la număr au capul în vârful unui băț, cu partea inferioară mobilă și manevrată cu o sfoară.
Potrivit unui studiu privind ‘Vălăretul’, realizat de profesorul Dan Ravaru, moșnegii sunt întotdeauna în număr mai mare de patru. Sunt încinși cu curmeie, își atârnă de acestea tălăngi și bășici de porc umflate. Rolul babelor este interpretat de bărbați travestiți cu fuste lungi foarte vechi, încinși cu curmeie, cu broboade negre, la care se adaugă masca feței cu nasul coroiat și foarte mare, ciucuri, dinți exagerat de mari, poartă în mâini păpuși, au cocoașă în spinare, sunt încălțați cu opinci. Ursul are capul din lemn îmbrăcat în blană, dinți din tablă albă, limbă vopsită roșu.
Cai se pot face mai mulți sau unul singur. Capul se face dintr-un lemn cu format natural adecvat ales din pădure, îmbrăcat în piele vopsită. Corpul este format dintr-o covată groasă, străpunsă la mijloc și legată de umeri cu curele. Impresia de natural este accentuată de coama și coada făcute din păr de cal. Îmbrăcămintea calului este confecționată din sac pe care se coase hârtie tăiată în colțuri, tot din hârtie se face un simulacru de șea. Călărețul este în costum popular, cu căciulă neagră ornamentată cu mărgele, panglici, oglinzi. Dracii au o costumație deosebit de originală. Sunt acoperiți în întregime cu blănuri negre strânse pe corp, chingi diagonale din lanțuri de care sunt agățați mulți clopoței, poartă săbii și puști din lemn.
Negustorii, spre deosebire de ceilalți membri ai „Vălăretului”, poartă îmbrăcăminte și accesorii evident orășenești: haine noi și subțiri, scurte de doc cu gulere de vulpe, cizme, genți și bastoane. Măștile lor sunt textile de diverse culori. Căldărarii imită îmbrăcămintea foștilor romi nomazi, au ciocane de lemn și bidinele cu care simulează spoitul. Sub influența spectacolelor de circ în „Vălăretul” contemporan s-au inclus și auguștii, costumați în albastru și roșu violent.
‘Ca o expresie a funcționalității sale sociale, ceata merge de la casă la casă, prin tot satul. Erau ocoliți numai cei care trecuseră de curând prin necazuri deosebite, care nu le permiteau pentru moment să participe la bucuria colectivă. Ajuns la poartă, comorașul îl întreabă pe gospodar dacă primește Vălăretul. Răspunsul, în general afirmativ, este urmat de apelul fluierelor. În curtea gospodarului muzica intonează o melodie specifică numită hustru. Urmează dialogul dintre Anul Nou și Anul Vechi, cu un conținut identic celui din piesa de teatru propriu-zis, apoi muzica reîncepe cu jocul caprelor. Se dansează într-un ritm vioi, după o melodie trepidantă inițial, care treptat devine domoală, caprele se îmbolnăvesc’, precizează Dan Ravaru.
Moșnegii simulează un tratament arhaic, le „iau sânge” cu cuțitul, „însănătoșite” caprele sar, zburdă, se mai sperie puțin când moșnegii le amenință cu venirea lupului, dar își încheie jocul într-o bucurie generală. ‘Melodia executată de fanfară este parțial însoțită de versuri improvizate sau de circulație locală. Succede imediat jocul moșnegilor, asemănător în bună parte celor ciobănești. Mai demult ei executau și sărituri acrobatice peste ghioage în timpul dansului. Cu banii primiți se plăteau muzica și alte cheltuieli — între altele se cumpărau opinci celor care și le rupeseră în timpul Vălăretului — darurile se împărțeau, cu excepția colacilor primiți personal’, subliniază Dan Ravaru.
‘Vălăretul’ are elemente specifice în fiecare zonă, iar în luna decembrie a fiecărui an cei ce păstrează obiceiul vin la Vaslui la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă, care în 2014 împlinește 33 de ani de existență. Sute de vasluieni se adună în Piața Centrului Civic sau în sala Casei de Cultură a Sindicatelor ‘Constantin Tănase’ pentru a-i vedea pe urători și colindători. ‘Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă este cea mai longevivă manifestare culturală din județ. Este o bucurie să vedem că aceste obiceiuri sunt păstrate cu sfințenie de oamenii din satele vasluiene, dar și că orășenii vin în număr mare la fiecare ediție să-i vadă evoluând pe participanții la festival. Atracția este reprezentată mereu de teatrul de măști, specific județului nostru’, a declarat directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui, Lucian Onciu.
Faptul că aceste tradiții sunt păstrate se datorează nu doar oamenilor simpli, ci și altor persoane mânate de pasiune și de iubirea pentru tot ce aparține neamului românesc. Profesori, învățători, directori de școli sau de cămine culturale, primari pun cu toții umărul pentru ca obiceiurile să nu se piardă. Cu bani puțini, fiindcă și arta cere bani, dar cu dragoste de frumos și cu mulțumirea că rămâne ceva în urma lor, sute de oameni, cărora nu le știm numele, participă la perpetuarea unor tradiții minunate.
‘Cred că pericolul ca aceste obiceiuri să se piardă nu există. Oamenii așteaptă cu drag venirea sărbătorilor, pentru face cunoscute tradițiile învățate de la părinți, de la bunici. Copiii sunt preocupați să afle cât mai multe despre tradițiile populare. E drept că multe dintre obiceiuri s-au schimbat, au evoluat de-a lungul timpului, dar rămâne nealterată esența spiritului românesc dulce și curat, iar asta nu poate decât să ne bucure. Susținem cât putem orice activitate culturală menită să păstreze vii fărâme din istoria noastră, din tradiția noastră’, a spus primarul comunei Lipovăț, Valerian Hriscu.
În cele mai multe locuri, ‘Vălăretul’ e legat de obiceiurile de iarnă, dar, potrivit etnografului vasluian Dan Ravaru, din analiza tuturor elementelor referitoare la „Vălăret” rezultă drept caracteristici majore existența sa inițială ca obicei de primăvară. Cu unele nuanțări locale, forma sa predominantă, chiar absolută, era umblatul cetei de flăcăi prin sat cu lăutarii. Pe alocuri, era semnalată purtarea în brațe a unor miei născuți de curând, prezentarea lor fruntașilor satului — urme evidente ale unui ritual particular închinat asigurării fertilității turmelor și integrat mai târziu ritualului general.
Pornit dintr-un ritual de fertilitate caracteristic primăverii, ‘Vălăretul’ a evoluat și va rămâne, după cum susțin specialiștii, un element important în suita de tradiții populare românești, deși nu s-a bucurat încă din partea cercetătorilor de o atenție proporțională cu importanța sa.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.